Cvartetul de coarde, în creaţia compozitorilor români din sec. al XX-lea

Muzica instrumentală românească a secolului al XX – lea

Muzica românească, sensibilă la marile transformări care au avut loc în conştiinţa artistică a secolului al XX-lea, oglindeşte spiritul şi gândirea poporului nostru. Vitalitatea şcolii de compoziţie se manifestă prin forţa cu care generaţii de compozitori de-a rândul au dezvăluit prin creaţiile lor, specificul spiritualităţii româneşti.

Prima jumătate a secolului al XX-lea, reprezintă în muzica românească perioada unei adevărate emancipări a artei muzicale. Aspiraţiile spre o creaţie de talie universală, se cristalizează la începutul secolului trecut, prin compoziţiile lui George Enescu, şi se afirmă în deceniile următoare, prin pleiada de compozitori români, contemporani cu acesta.

Pe plan muzical elementele care au avut un rol determinant contribuind totodată la stabilirea unei orientări comune, au fost înfiinţarea în anul 1913 a Premiului Naţional de Compoziţie „George Enescu”, menit să stimuleze noile talente şi să creeze o şcoală modernă de compoziţie, înfiinţarea în anul 1920 a Societăţii compozitorilor români, transformarea formaţiilor muzicale în instituţii stabile şi înfiinţarea unor noi formaţii şi instituţii. Obiectivul principal urmărit era acela de a valorifica melodia populară, folclorul, şi astfel de a imprima relief şcolii naţionale de compoziţie.

Drumul spre această orientare nu s-a cristalizat dintr-o dată, ci pe parcursul mai multor generaţii de compozitori, ca rezultat al unor experienţe personale.

Una dintre problemele esenţiale cu care se confruntau compozitorii secolului al XX-lea era fuzionarea specificului naţional cu cel universal. Pentru compozitorii români existau două variante: fie să apeleze la folclorul naţional pentru obţinerea „coloritului” specific românesc, fie să se înscrie pe linia simfonismului de tip european, pe linia marilor curente, fără însă a avea o contribuţie proprie. Dorinţa şi idealul compozitorilor români a fost însă acela de a realiza sinteza dintre aceste două direcţii. Astfel, principala problemă era aceea de a găsi o modalitate de realizare a unei sinteze între motivele folclorice româneşti şi simfonismul universal. „Naţionalul şi universalul – afirma Paul Constantinescu ca o convingere comună a generaţiei sale – nu sunt antinomii ci sfere concentrice care se cuprind după criteriul afirmării naţionalului în spaţiul şi timpul de existenţă al universalului. [„Naţionalul nu exclude universalul ci se integrează lui, şi cu atât va fi o operă de artă mai universală cu cât este mai specific naţională, ţâşnind organic către universal.”]”.

Aşa numita „generaţie a frontului”, a purtat geniul tutelar al lui George Enescu şi a inclus în rândurile sale talente componistice de excepţie. Printre compozitori, îi menţionăm pe Mihail Jora (1891-1971) primul compozitor care a scris lieduri şi muzică de balet, Paul Constantinescu (1909-1963), autorul oratoriilor inspirate din cântările psaltice, Sabin Dragoi (1894-1968), autorul primei drame muzicale inspirată din istoria României, Dimitrie Cuclin (1885-1978) şi Mihail Andricu (1894-1974) pentru deosebita lor contribuţie la promovarea muzicii româneşti prin lucrările lor simfonice.

În anii ce au urmat celui de-al doilea război mondial, muzica românească trece printr-o perioadă de înflorire. În paralel cu diversificarea genurilor muzicale, dirijorii şi interpreţii români susţin concerte în numeroase ţări, compozitorii acestei perioade fiind întotdeauna la curent cu cele mai noi direcţii în domeniul compoziţiei.

A doua jumătate a secolului al XX-lea este marcată din punct de vedere istoric de apariţia comunismului. Impactul evenimentelor politice asupra culturii va fi inevitabil. Prin noul sistem cultural impus de Moscova, formele artei devin instrumente ale politicii de stat. „Autonomia artei, formalismul, sunt concepte-erezii, primejdioase pentru cel care ar continua să le susţină, pentru că arta trebuie să servească acum creării „omului nou”. Mesajul unei opere artistice trebuie să fie clar, mobilizator, tonic, accesibil maselor largi de oameni ai muncii, în conformitate cu doctrina realismului socialist [...]”

Această perioadă este pentru compozitori extrem de grea, unii dintre aceştia fiind nevoiţi să recurgă la compromisuri, alţii au o ascensiune rapidă pe scara socială, iar alţii îşi păstrează vechile convingeri, fiind însă înlăturaţi sau chiar acuzaţi.

Urmaşii generaţiei de compozitori aflate sub geniul muzical enescian, au contribuit deopotrivă la perfecţionarea şcolii componistice româneşti. Printre aceştia se numără figuri marcante precum Paul Constantinescu, Sigismund Toduţă, Zeno Vancea, Ion Dumitrescu, Alfred Mendelsohn, Constantin Silvestri, Tudor Ciortea, Theodor Rogalski, Tiberiu Olah, Ştefan Niculescu, Aurel Stroe, Anatol Vieru, Dumitru Capoianu, Pascal Bentoiu, Theodor Grigoriu, Cornel Ţăranu, şi ulterior Nicolae Brânduş, Liviu Glodeanu, Mihai Moldovan, Octavian Nemescu, Corneliu Cezar.

Stilul de creaţie al acestor compozitori este divers, plecând de la mijloacele de expresie prezente în muzica occidentală îmbinate cu elementele de limbaj întâlnite în muzica populară.

În afară de compoziţiile inspirate din folclorul românesc, compozitorii români au preluat elemente ale curentelor internaţionale, lucrările lor având influenţe fie impresioniste, expresioniste sau neoclasice.

Trăsături impresioniste prezintă atât suita simfonică „Privelişti moldoveneşti” de Mihail Jora, cât şi suitele „În munţii Apuseni” şi „Poveşti din grui” de Marţian Negrea. Aceste lucrări nu definesc stilul compozitorilor mai sus amintiţi ci reprezintă mai degrabă o incursiune incidentală în domeniul descrierii muzicale a naturii.

Lucrări cu influenţe expresioniste în creaţia românească aparţin compozitorilor Mihail Jora (baletele La piaţă, Întoarcerea din adâncuri) şi Constantin Silvestri (piesele pentru pian Cântece din pustiu şi Cvartetul 2).

Curentul neoclasic este de asemenea prezent în muzica românească prin lucrările camerale ale lui Constantin Silvestri, precum şi prin lucrările lui Dinu Lipatti.

Pe tot parcursul secolului al XX-lea, muzica românească parcurge o linie ascendentă şi un salt incontestabil în domeniul compoziţiei. Şcoala muzicală românească, în fruntea căreia se situează figura lui George Enescu, se afirmă pe plan internaţional prin lucrări de o factură artistică autentică, izvorâte din realitatea vieţii şi istoriei poporului român.

Cvartetul de coarde în muzica de cameră românească

În muzica românească a secolului al XX-lea, un loc important îl deţine creaţia camerală. Repertoriul de gen se înscrie pe aceeaşi traiectorie de valorificare a folclorului, sub forma unor creaţii originale şi extrem de diverse.

Muzica de cameră are însuşiri care o situează printre cele mai îndrăgite şi accesibile genuri muzicale. Predomină claritatea expunerii, determinată de economia severă a mijloacelor şi nevoia de a sublinia esenţialul, concizia frazei, densitatea substanţei tematice, claritatea construcţiei, eficacitatea procedeelor simple şi plasticitatea tematicii. „Forţa constructivă, optimismul, elanul de viaţă şi dramatismul care-şi găseşte rezolvarea luminoasă sunt trăsături specifice celor mai valoroase lucrări din acest gen ale compozitorilor români.”

În prima parte a secolului al XX-lea se remarcă preocuparea compozitorilor pentru găsirea unor modalităţi inedite de exprimare artistică. Aceştia apelează la o varietate de genuri muzicale şi o diversitate de formaţii, pornind de la miniatura vocală şi terminând cu amplele compoziţii pentru ansamblurile mai mari. Creaţiile se remarcă prin măiestria mânuirii mijloacelor tehnic-componistice şi prin maturitatea exprimării mesajului estetic.

Muzica românească de cameră a acumulat o literatură bogată, rodul unei evoluţii rapide desfăşurată doar de-a lungul câtorva decenii. Compozitorii înaintaşi cultivaseră cu preponderenţă liedul găsind în el forma înrudită cu cântecul liric românesc.

Creaţia camerală a marelui compozitor George Enescu constituie prin amploarea şi bogăţia sa una din pietrele de temelie ale muzicii româneşti. Se poate considera că prin Sonata nr. 2 pentru vioară şi pian op. 6 şi prin Octetul pentru coarde op.7, muzica românească de cameră a cunoscut recunoaşterea pe plan internaţional.

Perioada de înflorire a muzicii de cameră româneşti debutează în deceniul al treilea al secolului trecut. În literatura de gen, muzica românească apare cu o fizionomie proprie, fiindu-i caracteristice robusteţea, veselia, vivacitatea, optimismul, obţinute prin utilizarea unei melodicităţi de largă inspiraţie şi a unor structuri ritmice variate şi complexe. Exuberanţa părţilor rapide ce reflectă ritmul de viaţă al poporului român, suflul epic combinat cu meditaţia lirică a părţilor lente, sunt trăsături ce caracterizează pe deplin compoziţiile camerale româneşti.

Compoziţiile dedicate cvartetului de coarde ocupă un loc central în şcoala românească de compoziţie. Numărul mare al lucrărilor dedicate acestui gen se datorează nu numai echilibrului şi posibilităţilor variate de expresie, ci şi numărului relativ mare de interpreţi ai ţării noastre.

Punctul de pornire al genului considerat totodată punct de referinţă, l-a constituit cvartetul lui Alexandru Theodorescu, alături de cel al lui George Enescu. În perioada următoare au activat diverse formaţii a căror valoare profesională a contribuit la formarea şi consolidarea repertoriului naţional pentru cvartet de coarde: Cvartetul „Pro Arte”, Cvartetul „Melos” din Iaşi, Cvartetul „Koganoff” care a colaborat cu Constantin Silvestri la pian, Cvartetul „Muzica”, Cvartetul „Academica”, Cvartetul „Voces”.

O iniţiativă a acestor formaţii al cărui ecou se mai păstrează până în zilele noastre, a fost organizarea unor festivaluri naţionale în cadrul cărora s-au prezentat cele mai bune lucrări compuse de către compozitorii români.

Cvartetul românesc reprezintă cristalizarea unui concept particular în ceea ce priveşte problematica, forma şi scriitura specifică. Menţinerea tiparului conform arhitecturii clasice se îmbină cu transformări şi înnoiri importante în substanţă. Ritmica, de provenienţă populară este foarte variată cu îmbinări originale, perioade asimetrice şi dinamizare continuă. Melodica se caracterizează prin lirismul doinit şi folosirea modurilor populare. „Fraza este mai concisă, prezentată de obicei de un singur instrument. Datorită clarităţii planurilor, esenţialul tematic poate fi urmărit cu mai mare uşurinţă. Ţesătura transparentă reclamă o melodică de cea mai bună calitate.”

Constantin Dimitrescu, autorul a şapte cvartete este considerat întemeietorul cvartetului de coarde românesc. Compuse pe parcursul a patru decenii, cele şapte cvartete au o forma echilibrată, colaborarea dintre vocile ansamblului relevând experienţa compozitorului. Acesta are marele merit de a fi inaugurat în ţara noastră preocuparea pentru acest gen.

Compozitori precum Mihail Jora, Sabin Drăgoi, Marţian Negrea, Ion Dumitrescu, Paul Constantinescu, Ludovic Feldman, Theodor Rogalski, Zeno Vancea, Mihail Andricu, Constantin Silvestri, Tudor Ciortea, Alfred Mendelsohn, Sigismund Toduţă, alături de creaţiile lui George Enescu, au pus bazele literaturii naţionale de cvartet. Acest minunat tezaur a fost îmbogăţit de o nouă generaţie de creatori precum Wilhelm Berger, Anatol Vieru, Dumitru Bughici, Aurel Stroe, doru Popovici, Pascal Bentoiu, Tiberiu Olah, Theodor Grigoriu.

Lucrările acestor mari compozitori dovedesc o diversitate de stiluri în cadrul unei concepţii comune, aceea de valorificare a cântecului popular românesc.